back

POZSONY Ferenc, Identitatea ceangãilor moldoveni

Pînã la sfîrºitul secolului al XIX-lea, maghiarii din Moldova care trãiau la sate ºi se ocupau de agriculturã aveau o conºtiinþã identitarã cu o structurã particularã, de tip medieval. Elementul esenþial al acestei conºtiinþe identitare a fost faptul cã ceangãii, spre deosebire de vecinii lor de limbã românã, vorbeau limba maghiarã ºi, înconjuraþi fiind de o comunitate ortodoxã, ei aparþineau, totuºi, bisericii romano-catolice ºi aveau tradiþii populare specifice în limba maghiarã. Trãind în perioada construcþiei naþiunii în afara hotarului trasat de crestele Carpaþilor, ei nu au participat la cele mai însemnate evenimente ale creãrii naþiunii maghiare burgheze, dar, pentru multã vreme, au rãmas ºi în afara proceselor semnificative ale construcþiei naþiunii române. În comunitãþile lor rurale, a dãinuit o conºtiinþã identitarã etnicã de tip medieval, care nu atribuia o funcþie sau semnificaþie simbolicã nici limbii materne, nici tradiþiei folclorice în limba maternã. Pentru ceangãi, apartenenþa la o comunitate etnicã nu a fost aspectul cel mai important al vieþii lor ºi nici nu i-a preocupat în mod conºtient din ce grup etnic fac parte. Tocmai din acest motiv, pentru ei, cea mai mare, valoare nu a fost identitatea naþionalã, ci sãnãtatea, capacitatea de muncã necesarã pentru supravieþuire. Iatã de ce, ei nu considerã a fi tragicã pierderea rapidã de teren pe care o suferã identitatea lor naþionalã ºi substituirea acesteia cu identitatea româneascã. În timp ce intelighenþia maghiarã din Bazinul Carpatic calificã pierdera limbii de cãtre comunitãþile ceangãilor ºi înglobarea acestora în comunitatea româneascã drept pierdere a unei valori, ceangãii din Moldova trãiesc un sentiment diferit. „Ca acomodare socialã, schimbarea identitãþii – chiar dacã împovãreazã personalitatea, cauzînd ºi pierderi – de cele mai multe ori nu este o dramã. Este – dacã vreþi – mai curînd, o rezolvare a unei situaþii conflictuale, creare a stãrii de ehilibru, un fel de ascensiune. În mod cert, individul aºa simte.”1

În evul mediu trãia, în oraºele moldoveneºti, un numãr mare de meºteºugari ºi negustori; în secolul al XVI-lea rolul acestora în înfãptuirea reformei ºi împlinirea vieþii religioase în limba maternã nu poate fi neglijat. În decursul istoriei s-a nimicit însã acest strat civic de limbã ºi culturã maghiarã; prin urmare, în perioada desfãºurãrii miºcãrilor naþionale, maghiarimea din Moldova nu mai dispunea de o elitã care sã fi putut asigura în mod eficient formarea identitãþii ºi apãrarea intereselor populaþiei rurale.

Dupã unirea Moldovei cu Muntenia, în 1859, a început dezvoltarea în ritm rapid a statului naþional român, care, în 1877, s-a eliberat de sub dominaþia otomanã de mai multe secole, iar, dupã tratatele de pace care au încheiat primul rãzboi mondial, s-a îmbogãþit cu noi teritorii – Transilvania ºi Basarabia. Tînãrul stat român a pornit cu paºi mari spre crearea naþiunii ºi a culturii române burgheze. Elita politicã din aceastã perioadã a urmãrit în mod declarat asimilarea rapidã a comunitãþilor de altã limbã ºi a împiedicat prin toate mijloacele dezvoltarea pãturii intelectuale laice a maghiarimii ºi a instituþiilor ei.

Puterea din România a aprobat înfiinþarea la Iaºi a unei episcopii romano-catolice ºi a institutului ei teologic, care, în schimbul aprobãrii de funcþionare a sistemului de instituþii bisericeºti catolice, ºi-a asumat sarcina românizãrii rapide a ceangãilor. În consecinþã, în partea de est a României, preoþimea provenitã din rîndurile comunitãþii maghiare din Moldova ºi reeducatã la Iaºi a servit în mod conºtient tendinþele de asimilare ridicate la rang de politicã de stat ºi a res pins brutal cererea elementarã a credincioºilor de a avea slujbele religioase ºi de a se putea confesa în limba lor maternã. Preoþii educaþi în spiritul naþionalismului intolerant au rãspîndit în rîndul credincioºilor punctul de vedere oficial, anume cã romano-catolicii sînt, de fapt, români catolici.

Elita româneascã aflatã la putere a respins sistematic ºi acele iniþiative modeste care vizau înfiinþarea învãþãmîntului de limbã maghiarã în Moldova. Astfel, ºcolile de stat organizate în satele ceangãilor au devenit în scurt timp instituþii importante ale propagãrii conºtiinþei naþionale ºi a limbii române ºi, împreunã cu preoþii, au compromis în mod deliberat ºi constant prestigiul limbii materne.

În anii urmãtori celui de-al doilea rãzboi mondial, în ºcolile maghiare din Moldova, organizate de Uniunea Popularã Maghiarã, învãþãmîntul s-a desfãºurat în clase comasate, pentru scurt timp ºi la nivel destul de scãzut. Drept rezultat, în unele pãrþi, tocmai comunitatea sãteascã i-a silit pe dascãlii maghiari sã plece.

Dat fiind cã în satele lor nu au putut sã funcþioneze instituþii ºcolare ºi bisericeºti de limbã maghiarã, memoria istoricã a ceangãilor din Moldova este radical diferitã de cea a maghiarimii din Bazinul Carpatic. În lipsa folosirii scrisului în limba maghiarã, cunoºtinþele legate de trecutul comun s-au transmis din generaþie în generaþie prin folclorul oral. Ceangãii din Moldova au pãstrat pînã în zilele noastre cunoºtinþe legate de regii maghiari din evul mediu (de ex. Sfîntul ªtefan, Sfîntul Ladislau ºi Matei Corvin), în legende, balade, cîntece etc. Este remarcabil faptul cã, în vastul folclor de limbã maghiarã, figureazã nume geografice (Tisza, Duna) legate de partea centralã a ariei lingvistice maghiare. Avînd în vedere cã, în epoca iluminismului ºi a reformismului maghiar din secolele XVIII–XIX, au trãit în altã þarã, din memoria lor lipsesc evenimente decisive (de ex. Revoluþia de la 1848), care au determinat evoluþia conºtiinþei naþionale maghiare moderne. În instituþiile bisericeºti ºi de învãþãmînt au fost propagate locurile, simbolurile ºi personalitãþile istoriei naþionale române care prezintã maghiarimea ca duºman ancestral barbar. Avînd în vedere cã forþa tradiþiei orale scade tot mai mult, ceangãii nu au la dispoziþie o cunoaºtere certã a trecutului maghiar, pe care ar putea sã o mobilizeze în apãrarea culturii lor specifice ºi validarea sau legitimarea drepturilor minoritare.

Sarcinile ºi mijloacele referitoare la ceangãi ale propagandei naþionaliste – de asimilare – române, dezvoltate la sfîrºitul secolului al XIX-lea, au fost formulate încã din 1880 – într-un ziar românesc care apãrea la Gherla – dupã cum urmeazã: „În Moldova, în doue din cele mai mari ºi mai frumose judetie, mai cu sema Bacãulu ºi Romanulu, locuitorii þierani, cari suntu mai toþi rãzaºi, moºneni ºi proprietari mici, vorbesc numai unguresce. Cându intri în satele loru, e mai reu decâtu în mijloculu Ungariei; trebue se mergi cu tãlmaci: femeile ºi copii nu sciu se dea nici „bunã demaneþia” românesce. Culpa neiertatã este a omeniloru noºtri de statu cã n-au ingrigitu nici odatã de romanisarea acestui elementu ºi a lãsatu în inima Moldovei o populaþiune de preste doue sute de mii, streinã ºi de limbã ºi de religiune. Domnule Nicolae Creþiulescu, Ministru culteloru ºi instrucþiunei publice, se vede cã seculii þi-a pãstratu d-tale resolvarea acestei cestiuni naþionale. Fã ca poporulu ruralu, cãruia i-au datu pãmântu la 2 maiu, se fie unulu ºi acelaºi ºi în limbâ ºi în animâ, cãci în elu stã vieþia þierei; romanisezã pre aceºti Ciangãi, scapã-i de uritulu nume, ce nu voru nici ei se-lu porte, ºi vei ave eterna recunoºcinþia. Mesurile ce ar trebui sã se ia suntu: mai antâiu îndesuirea scoleloru prin tote satele, cãtunele ºi fundãturile ungureºci; copii luaþi cu vãtãºielulu ºi duºi la scola erna ºi vera, mai cu sema fetele, care devenindu mame ºi voru inveþia copii românesce; ºi alu doilea, pe la tote bisericile loru, aduºi preoþi dintre Românii din Transilvania, ca sã le vorbesca ºi se le cetesca romanesce. Cându preotulu le va da binecuventarea în limba românã, cându dascalu le va cânta romanesce, ºi cându mama va legãna copilulu ºî-i va dîce: haidi, nani, puiulu mamei, resultatulu va fi dobânditu!”2

Citatul de mai sus reflectã concepþia unui intelectual român greco-catolic din Transilvania, care nu poate fi acuzat cã ar fi deformat în folosul maghiarilor cele constatate în Moldova. El a considerat a fi intolerabil faptul cã, în judeþele din inima Moldovei, trãiesc în masã locuitori care vorbesc limba maghiarã ºi a formulat cele mai importante mijloace de asimilare naþionalã a comunitãþilor de ceangãi vorbitori de limbã maghiarã. În scurt timp, propunerile au fost urmate de mãsuri corespunzãtoare.

La sfîrºitul secolului al XIX-lea, practica asimilãrii, ridicatã la rangul politicii oficiale de stat, precum ºi propaganda intolerantã antimaghiarã existente în timpul primului rãzboi mondial ºi-au atins scopul. La recensãmîntul oficial din 1930, dintre cei 109.953 de romano-catolici din Moldova, numai 23.886 (21,7%) au îndrãznit sã se declare maghiari.

Dupã cel de al doilea rãzboi mondial, timp de un deceniu ºi jumãtate, cînd în satele ceangãilor au funcþionat ºcoli în limba maternã maghiarã, prestigiul limbii maghiare a crescut temporar în pofida politicii intolerante a bisericii. Dupã înfrîngerea revoluþiei maghiare din 1956, maºina de propagandã comunistã a întrerupt brusc acest modest proces ºi, în scurt timp, a lichidat sistemul de învãþãmînt maghiar din Moldova. Tendinþele de asimilare a ceangãilor s-au întãrit dupã 1965, dupã accederea la putere a lui Nicolae Ceauºescu, pentru cã dictatorul hotãrîse absorbirea rapidã a lor. A dispus publicarea în formã temeinic revizuitã a cãrþii unui profesor originar dintr-un sat catolic cu desãvîrºire românizat din punct de vedere lingvistic ºi identitar, care propaga originea românã transilvanã a ceangãilor. Maºinãria propagandei naþionaliste a transformat în scurt timp tezele fundamentale ale volumului în doctrinã incontestabilã, în singura opinie oficial acceptatã în România3. Tinerii cercetãtori acceptã aceste teze, fãrã nici un fel de criticã a izvoarelor istorice4. Trist este faptul cã, în deceniul urmãtor evenimentelor din 1989, a fost publicatã ºi varianta în limbile englezã ºi italianã a acestei cãrþi temeinic revizuite.

Maºinãria propagandei totalitare a interzis folosirea limbii maghiare în locurile publice din satele ceangãilor. Clerul, care a slujit considerabil practica de asimilare a puterii naþionaliste, a interzis limba maghiarã pînã ºi la priveghiul morþilor. Pe credincioºii profund religioºi i-a speriat spunîndu-le cã „maghiara este limba diavolului”, deci cei care o folosesc ajung în iad. În anii 1980, oamenii poliþiei politice române au efectuat percheziþii la domiciliile conducãtorilor vieþii religioase în limba maghiarã, retraºi în sfera privatã. Cercetãtorii din Transilvania ºi Ungaria interesaþi de cultura ceangãilor au fost ºicanaþi prin convocãri ºi arestãri, iar cei care îi gãzduiau în Moldova erau tîrîþi la poliþie, înfricoºaþi ºi amendaþi. În felul acesta, a fost împiedicatã dezvoltarea unor legãturi între ceangãi ºi maghiarimea care trãia în blocuri compacte. În consecinþã, ceangãii au îndrãznit tot mai puþin sã-ºi asume în mod deschis identitatea, alteritatea etnicã, lingvisticã ºi culturalã.

În cursul recensãmîntului „democratic” din 1992, în Moldova s-au numãrat în total 239.938 de catolici. Dintre aceºtia numai 1800 (0,7%) s-au declarat a fi maghiari. Între anii 1930-1992, în aceastã parte a þãrii numãrul catolicilor a crescut de la 109.953 la 239.938, cu toate cã ºi în comunitãþile ceangãilor numãrul emigranþilor a fost mare5. Aºadar, în secolul XX, în decurs de 60 de ani numãrul catolicilor din Moldova s-a dublat, în timp ce (conform statisticilor oficiale) proporþia maghiarilor din sînul acestei confesiuni s-a redus spectaculos. Faptul se datoreazã, pe de o parte, asimilãrii rapide de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, iar, pe de altã parte, propagandei naþionaliste intolerante ºi a metodelor de intimidare6. Menþionãm aici cã asimilarea lingvisticã a tinerilor ceangãi stabiliþi în oraºele mici din Secuime s-a desãvîrºit în aceastã regiune, în care locuitorii maghiari erau majoritari, însã aceºti tineri beneficiau de numeroase avantaje dacã se declarau români. ªicanele permanente ale poliþiei politice au favorizat, de asemenea, integrarea lor rapidã în colectivitatea româneascã7.

În satele din Moldova are loc, în prezent, o schimbare rapidã de culturã, în cursul cãreia cultura tradiþionalã þãrãneascã este înlocuitã de o culturã publicã mai nouã. Rezultatul acestui proces constã în faptul cã elementele folclorice din limba maghiarã, care sînt expresia alteritãþii culturale, nu mai au forþa necesarã creãrii ºi formãrii identitãþii maghiare. Acest proces s-a desfãºurat ºi în sînul tuturor comunitãþilor maghiare ce trãiesc în/din Bazinul Carpatic, dar, în timp ce, în alte pãrþi, în cursul aculturaþiei, noua culturã încetãþenitã s-a bazat pe limba maternã proprie, la ceangãii din Moldova schimbarea culturii s-a finalizat prin cîºtigarea terenului de cãtre cultura publicã în limba românã. De la mijlocul secolului XX, mai întîi prin reþeaua de radiodifuziune, iar, mai apoi, prin televiziune, în comunitãþile lor s-au rãspîndit creaþiile folclorice ºi muzicale în limba românã. Pe termen mai lung, expansiunea acestei culturi publice în limba românã favorizeazã integrarea ceangãilor în comunitatea ºi în cultura românã.

Dinamicele procese economice, sociale, culturale, lingvistice ºi etnice care se desfãºoarã în satele ceangãilor din Moldova aratã cã, în ce priveºte identitatea ceangãilor, nu putem vorbi de un model unitar, cãci conºtiinþa identitarã etnicã are structuri semnificaþii diferite ºi reprezentãri particulare în funcþie de sat, pãrþi ale satului, de familii ºi membrii de familie, de situaþiile de viaþã diferite.

Aceastã formulã complexã este pusã în luminã de relaþia dintre folosirea limbii ºi conºtiinþa identitarã. Pînã la începutul secolului XX, în comunitãþile sãteºti limba de comunicare era maghiara, familia avînd un rol hotãrîtor în privinþa însuºirii ºi transmiterii ei. Pînã la sfîrºitul celui de-al doilea rãzboi mondial, copiii învãþau limba românã mai ales la ºcoalã, dar, pînã la sfîrºitul secolului XX, monolingvismul a fost destul de general, îndeosebi în rîndurile femeilor. Marea majoritate a bãrbaþilor ºi-a însuºit limba românã în afara satului natal, în timpul serviciului militar obligatoriu, sau, mai tîrziu, la locul de muncã. Datoritã schimbãrilor politice, economice ºi sociale de dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, izolarea relativã a satelor în care trãiau ceangãii a încetat, iar bilingvismul a cîºtigat tot mai mult teren. În ultimele trei decenii ale secolului XX, dupã biling vismul de tranziþie, s-a consolidat treptat dominaþia limbii române ºi mulþi se autodefinesc avînd ca limbã maternã româna.

Din pãcate, tinerii nu mai pot sã-ºi exprime exact ºi nuanþat problemele legate de viaþa postmodernã prin limbajul maghiar arhaic al predecesorilor lor, ceea ce cauzeazã, de multe ori, dificultãþi în comunicare. Dar, substituirea treptatã a limbii nu înseamnã transformarea completã a identitãþii etnice, cãci, în comunitãþile lor, s-a dezvoltat provizoriu o conºtiinþã identitarã care a integrat douã limbi. În aceastã etapã, ambele limbi suferã o deteriorare, iar, mai tîrziu, maghiara se va atrofia ºi va dispãrea treptat. Schimbarea limbii nu este urmatã imediat de schimbarea identitãþii etnice. Mai ales în satele din blocul nordic, întîlnim persoane care, deºi au ca limbã maternã româna, se autodefinesc ca maghiari, în timp ce la Pustina, de exemplu, unii dintre cei ce vorbesc doar limba maghiarã în familie ºi în sat, se considerã a fi de naþionalitate românã.

Acest tablou complex se manifestã ºi în ceea ce priveºte categoriile identitare folosite de ei sau referitoare la ei. În zilele noastre, ei se definesc ca maghiari, ceangãi maghiari, ceangãi români, ceangãi, catolici, români. Cei care continuã sã se numeascã maghiari se referã la faptul cã ei vorbesc limba maghiarã, deci sînt de origine maghiarã, de vreme ce ºi românii moldoveni care constituie majoritatea, precum ºi muzicanþii þigani, îi numesc consecvent maghiari, unguri, ori îi batjocoresc ca bozgori sau boanghinã. În cîteva sate, se întîmplã ca unii, mai ales cei bãtrîni, sã se considere ºi secui8.

Etnonimul ceangãi este folosit ca nume de batjocurã, mai ales de cãtre românii ortodocºi ºi þiganii care trãiesc în mediul lor res trîns, dar, în acelaºi timp, sînt denumiþi la fel ºi de cãtre maghiarii din Transilvania ºi Ungaria, în mass-media ºi în limbajul ºtiinþific. Deºi majoritatea considerã ºi azi cã aceastã denumire este peiorativã, sînt din ce în ce mai mulþi cei care o acceptã ºi se autodefinesc astfel. Expresia ceangãi-maghiari o întîlnim în primul rînd în cercul celor care au limba maternã maghiarã, în timp ce etnonimul ceangãi-români presupune o cunoaºtere mai nuanþatã, mai perfectã a limbii române ºi semnaleazã identitatea românã care se consolideazã progresiv. Mulþi se numesc pur ºi simplu catolici. În rîndul tinerilor apare, mai nou, ºi etnonimul român. Aceastã denumire aratã ºi cã o bunã parte a ceangãilor din Moldova au dezvoltat relaþii strînse în plan economic, social ºi cultural cu românii majoritari ortodocºi. Dat fiind cã societatea, economia ºi cultura satelor locuite de ceangãi se aflã la un nivel foarte scãzut, ele depind aproape sub toate aspectele vieþii de românii majoritari.

Asimilarea lingvisticã nu înseamnã însã asimilarea sau identificarea etnicã deplinã, cãci, în celelalte domenii ale culturii, numeroase elemente specifice sînt ºi azi expresia alteritãþii acestui grup etnic. Dupã cotitura din 1989, a mai scãzut presiunea puterii politice, care nu mai poate împiedica sau controla total relaþiile ºi întîlnirile ceangãilor cu maghiarii din Bazinul Carpatic. La insistenþa intelectualilor ceangãi, care ºi-au fãcut studiile în Transilvania, s-a constituit o organizaþie de apãrare a intereselor ceangãilor, care are ca scop introducerea învãþãmîntului ºi a liturghiei în limba maghiarã, conservarea tradiþiilor care exprimã alteritatea, precum ºi consolidarea identitãþii etnice particulare, legate de cultura în limba maternã.

Pe termen scurt, toate acestea pot sã frîneze asimilarea lingvisticã, etnicã ºi culturalã a ceangãilor din Moldova, dar pe termen lung conºtiinþa identitarã a acestor comunitãþi este determinatã în mod decisiv de procesele etnoculturale care au loc pe pãmîntul lor natal.


Note
1 Komoróczy Géza, Meddig él egy nemzet? (Pînã cînd trãieºte o naþiune?), în Bezárkózás a nemzeti hagyományokba (Autoizolare în tradiþiile naþionale), Budapest, 1988.
2 IoanuPolescu: Limba ungureascã în Moldova, în Amicul Familiei, IV. 2, 1880.
3 Dumitru Mãrtinaº: Originea ceangãilor din Moldova, Bucureºti, 1985. Volumul lui Mãrtinaº a apãrut în 1985, deci în unul din anii cei mai apãsãtori ai dictaturii lui Ceauºescu. Redactorii publicaþiei au exploatat cu ºiretenie profunda religiozitate a ceangãilor ºi au ilustrat volumul cu fotografii color ale unor biserici catolice, ale papei ºi ale lui Ceauºescu.
4 Valentin Stan–Renate Weber: The moldvaian csango, Budapest, 1997.
5 În deceniile urmãtoare celui de-al doilea rãzboi mondial, din Moldova suprapopulatã, încã aproximativ 50.000 de catolici s-au mutat în oraºele Transilvaniei, iar numãrul celor plecaþi în Muntenia ºi Dobrogea este apreciat de Tánczos Vilmos la 15.000 (vezi Tánczos Vilmos: Hányan vannak a moldvai csángók?, în: Magyar kisebbség III, 1-2)
6 Vezi Romániai Magyar Szó, 1992, 635.
7 Tánczos Vilmos: „Én román akarok lenni!” în Tánczos Vilmos: Keletnek megnyílt kapuja. Néprajzi esszék. Kolozsvár, 1998
8 Pávai István: A moldvai magyarok megnevezései. Regio VI, 4.

Traducerea: Florica PERIAN

Copyright "Associazione Amici dei Csango" (Roma, Italy) - 2001